Maine e o noua zi!

i

E noapte... o noapte trista, dar frumoasa ! Si luna... Doamne, ce luna ! Te-n valuie cu frumusetea ei... te adoarme... te poarta in taramuri necunoscute si triste... iti ghideaza pasii... e langa tine... ii simti caldura patrunzatoare, ii simti durerea ce greu o apasa si nu vrei decat sa-i curmi suferinta, sa-i alini durerea... ai vrea s-o strangi in brate spunandu-i ca totul e bine si ca nu e singura caci e are pe tine... dar nu poti !...nu poti sa o atingi... caci ea e acolo, sus, condamnata la viata, la viata printre stele...
Si te trezesti la cruda realitate... aerul rece al noptii patrunde, incetul cu incetul, in tot corpul tau...te simti gol, pustiit si ratacit prin drumurile moarte si sumbre al vietii... si n-ai nici un sprijin... esti singur ! caci ai avut prea multa iubire de oferit... lucru care desi trebuia sa bucure lumea, s-o faca un pic mai buna, a speriat-o ! cu totii au fugit nestiind cat de pure, cat de sincere erau sentimentele tale... crezand ca nimeni nu poate iubi cu adevarat fara a cere ceva in schimb...
Dar nu stie nimeni oare ca ca el, OMUL, a fost facut din iubire ?! Nu stie nimeni oare ca acest sentiment atat de pur sta la baza noastra, a tuturor ?!
Nu ! ei toti fug de iubire !... nu vor sa fie raniti... cu totii fug de Tine, cel ce iubesti prea mult !
Si-acum privesti din nou la luna... parca e singura care te-ntelege... si chiar iti multumeste pentru iubirea ce i-o porti... si iar ajungi pe taramuri de basm, dar, de data asta, esti hotarat sa ramai, sa nu te mai intorci la cei care fug... si gandul asta e singurul care te consoleaza... ! Dormi linistit !
Maine e o noua zi ; o zi in care o vei lua de la capat... o zi in care vei avea si mai multa iubire de oferit !

Acelasi lucru... în alte cuvinte

Pe o stradă din Paris stătea un orb cu o pălărie la picioare şi o plăcuţă de lemn pe care scria cu cretă albă: "Vă rog, ajutaţi-mă, sunt orb!". Un ziarist trecu prin zonă şi văzu foarte puţini bani în pălăria orbului. Fără să ceară încuviinţarea, luă plăcuţa de lemn, o întoarse, pe dos, scrisese altceva, o puse din nou la picioarele orbului şi plecă.
Spre seară, jurnalistul respectiv se întoarse pe acelaşi drum, trecând din nou pe lângă orbul care cerşea. Acum, pălăria lui era plină de bani. Şi monede, şi bacnote. Cu simţurile dezvoltate din pricina lipsei de vedere, orbul recunoscu paşii ziaristului. Îl întrebă dacă el cel care i-a rescris mesajul de pe plăcuţă şi, dacă da, ce anume scrisese. Ziaristul răspunse:
- Nu am scris nimic din ce ar putea fi în neconcordanţă cu anunţul dumitale, doar că am exprimat totul în alte cuvinte. Şi plecă liniştit mai departe.
Orbul a aflat foarte târziu ce scrisese ziaristul pe plăcuţa de lemn. Mesajul era următorul: "Şi astăzi e primăvară în Paris, şi eu tot nu o pot vedea..."

http://www.santamia.ro/valeriu-popa/gandire.htm