NIMENI

NIMENI,nu este indispensabil. Se poate trăi, poate mai uşor ori mai greu, dar se poate trăi cu gândul că ai pierdut. Nu contează pe cine, nu are nici o importanţă dacă e vorba de tine sau de cineva drag, la nivel macrocosmic e nimic. Suportăm, ne adaptăm şi în cele din urmă, dacă suntem norocoşi, uităm.

Si-apoi până la uitare trebuie să suporţi cu stoicism conflictele interioare. Dacă eşti perseverent ajungi la concluzia că nu mai contează şi treci peste. Dacă nu, problema e doar a ta. Nu-ţi pune nimeni ştreangul de gât, dar nici nu ţi-l taie dacă ţi l-ai pus singur.

Nu cred nicidecum că lucrurile se întâmplă cu un scop anume. Nu există scop. Pierdem şi murim fără un motiv anume. Experienţa asta pe care o tot adunăm e inutilă şi la sfârşit nu faci nimic cu ea. Nu te învaţă nimeni aici cum să învingi moartea ori cum să înţelegi de ce omul ala drag nu mai este. Tot ce trebuie tu să faci e să te adaptezi şi să trăieşti în continuare cu ideea că ai o sigură viaţă şi că vei fi pentru totdeauna aici.

Ne luptăm ca nebunii pentru iubire, pentru bani, pentru supravieţuire fiindcă inconştient ne credem nemuritori, inconştient ne credem indispensabili. Câţi conştientizează că în secunda următoare ar putea să nu mai fie?Câţi se gândesc că poate vor deschide pentru ultima oară un sertar, că au tocmai şi-au mâncat ultima masă, că tocmai au văzut pentru ultima oară omul iubit?

E uimitor cum funcţionăm, cum reuşim să ne adaptăm, cum ne facem planuri pe termen lung, cum transformăm ceva insignifiant într-o tragedie de parcă ar conta, cum avem curajul să ne gândim că suntem pentru totdeauna, dar mai ales cum avem curajul să trăim în condiţiile date şi să credem că avem timp de toate. Probabil că suntem defecţi ori nebuni cu toţii.